Mă plimbam într-o zi cu un om drag mie, iar eu, care sunt o iubitoare a discuțiilor, în acel moment am rămas îngândurată.
Fără un motiv anume, fără vreun gând de care să mă leg, doar cu sentimentul atât de puternic al prezentului care nu va mai fi.
Întrebării ”La ce te gândești?” i-a venit, firesc, răspunsul: ”Îmi formez amintiri.”
Și chiar așa era: mă gândeam la faptul că peste o perioadă de timp tot prezentul pe care îl știu se va transforma în trecut, toate faptele, vorbele, sentimentele se vor transforma în amintiri sau vor fi uitate. Eu voi fi alta, tu vei fi altcineva.
După câteva zile mi-a apărut pe retină fotografia asta, pe care o văzusem la Anca cu puțin timp înainte:
Pe Anca Zaharia o găsiți aici și aici.
Nu am citit cartea, încă, dar mai am timp. 😀
Și apoi mi-am adus aminte de filmul animat Inside out (Întors pe dos)(2015), în care rolul tristeții este (și) să formeze amintiri și mi-am propus să-l revăd. Poate chiar în seara asta.
Am mai scris despre Inside Out (Întors pe dos) aici și aici.
snm.
Me, myself and the whole world 