Foto de aici.
Totul a pornit de la un ceas. Un ceas de mana dintr-o vitrina.
– Dacă ți-l dorești cu adevărat, cumpără-l. Bani ai. E doar 1% din banii din cont. Însă ar trebui să te gândești bine ce vrei: ceas, telefon sau tableta. Până la urmă poți să-ți iei un SmartWatch. Ar fi un 3in1. 🙂
Tinerii acceptaseră ușor ideea. Ceasuri incorporabile în pielea mâinii. Irizații care arătau informația cerută cu ușurință și rapiditate.
Procedura dura câteva ore, pielea era oarecum sensibilă după aceea pentru o perioadă, dar merita. Asta era părerea generala a tinerilor. Adulții erau însă sceptici. La fel se întâmplase și cu CIP-urile.
Uzi își atinse fruntea în partea stânga. Într-o fracțiune de secunda hainele apărură pe trupul musculos și bine făcut. Apoi bătu la ușă și așteptă răspunsul. Nu intră decât după ce auzi vocea stinsă chemându-l.
Era ultima clădire veche încă locuita de un Bătrân. Ultimul Bătrân. Care urma sa moară în curând. Refuzase ferm, de fiecare data, medicația contra îmbătrânirii. De fiecare data spusese ca vrea sa moara așa cum a trăit, natural. Iar acum momentul se apropia.
– Vino, ii spuse. Nu mai aud ca înainte.
Uzi se apropie.
– Sunt Uzi, spuse el, șoptit.
– Știu cine ești. Uiți că eu te-am ales sa fii aici în ultima mea zi?
– Nu, dar…
O umbra trecu prin camera semiobscura și Uzi se simți straniu. Nu se așteptase ca Bătrânul să fie conștient. Se uită la mână, unde ii apăruse un mesaj de la Ula. Îl va citi mai târziu, când va avea mintea mai liniștită, se gândi. Acum, Bătrânul era prioritatea lui. De fapt, nu el, ci Moartea lui.
Era ultimul om care mai murea în felul acesta. De bătrânețe. Pe rand, organele cedau.
Moartea stătea lângă cei doi, cu giulgiul negru atârnând pe schelet. Coasa din mana dreapta se mișca încet.
– N-ar fi oare mai interesant să-l iau pe celalalt?
– Of, firul asta! Și coasa asta ruginita! Nu era mai ușor dacă aveam un foarfece?
snm.
Me, myself and the whole world 