Cuvintele săptămânii – S01 E03

Odată îi prinseseră în pinacotecă, hlizindu-se mirați la toate pânzele de pe pereți, întrebându-se oare ce erau toate acele scene, oameni, plante ciudate și mai ales clădiri înalte, la suprafață, foarte ciudate, din moment ce casele lor arătau toate ca mușuroaiele furnicilor – mai mare, e drept. Crezuse că s-a terminat cu joaca, cu ieșitul singuri noaptea, pe când dușmanii dormeau.

Însă Mongolul îi luase deoparte și le explicase, cu mult mai multă răbdare decât vreunul dintre ei, însuși Mongolul chiar, și-ar fi imaginat vreodată că are. Îi dusese lângă un tablou (aflaseră că se numesc tablouri), unde o femeie ținea în brațe un copilaș cu un zâmbet mehenghi pe față. Apoi către o altă femeie destul de frumoasă, dar cu o privire zbanghie, ceea ce le produse un râs subțire, pentru care însă Mongolul îi iertă – erau naivi și nu știau că aveau în față una dintre cele mai valoroase piese din toată colecția.

Apoi văzură o clădire mare, cu o cruce deasupra. Le spuse că era biserica unei mănăstiri a piariștilor, un fel de templu ca acela care căzuse ultimul după Conflagrație, iar de acela își aminteau aproape toți. Într-un colț era un tablou mai mare, mai frumos colorat. Le plăcuse amândurora, doi tineri, cu puțin mai mari ca ei, se țineau de mână. Doi ibovnici, le spuse Mongolul, fără să le explice însă ce înseamna asta, luând aminte doar la o unealtă ciudată pe care părea că nu o mai văzuse până atunci – un fel de cilindru cu model, cu o etichetă încă și mai ciudată: șapirograf. Oare ce era cilindrul acela și la ce folosea? Asta trebuiau ei să afle într-o altă noapte.

Un zgomot scat îi scoase din meditație și jodlerul care îi urmă îi făcu pe toți trei să se teamă de ce era mai rău.